ISTORIA CREȘTINISMULUI

 

 

.

                        ISTORIA CREŞTINISMULUI –  SCURT REZUMAT

.

BISERICA PRIMARĂ

Așa cu ne prezintă Sfînta Scriptură, Biserica Creștină a luat fiinta oficial în Ziua Cincizecimii (Rusalii) a anului 33, după înălţarea Domnului prin coborîrea Duhului Sfint asupra ucenicilor lui Isus Hristos. Biserica Primară s-a întemeiat pe învăţătura apostolilor despre viaţa, moartea, învierea şi învăţătura Iui Isus Hristos, fiul lui Dumnezeu, care S-a dat pe Sine ca preţ de răscumpărare pentru păcătoşi, devenind Mîntuitorul şi Domnul tuturor celor care cred în El şi urmează învăţătura Lui.
La început Biserica creștină a avut un mod de închinare extrem  de simplu ,cei care urmau învațătura lui Hristos ,numiți creștini ,se adunau se obicei in case (transformate in biserici) sau uneori   în locuri izolate , în catacombe,  pentru a se feri de  autoritațile care îi prigoneau . Acolo cel desemnat să conducă adunarea  predica din învățatura lui Hristos și al apostolilor,  după care se rugau împreună , cîntau cîntari creștine apoi  celebrau Cina Domnului (împartașania).

„Cei bogați dintre noi poartă de grijă săracilor; trăim o viața de strînsă părtașie si pentru tot ceea ce avem binecuvantăm pe Făcătorul nostru prin Isus Christos, Fiul Său si prin Duhul Sfant. În ziua care se cheamă “Duminica”, ne adunăm împreuna intr-un loc anumit înainte de răsaritul soarelui si citim cat ne îngăduie timpul din “memoriile apostolilor” și din scrierile profeților. Apoi, cînd se oprește cel ce citește, cel ce prezidează ține o cuvîntare în care ne îndeamnă să trăim conform cu lucrurile frumoase pe care le-am auzit. Ne ridicăm apoi toți la rugăciune și cum am mai spus, cand sfîrsim rugăciunile, sunt aduse pîinea, vinul ai apa. Cel ce prezidează, dupa priceperea sa, se roagă atunci si multumește lui Dumnezeu, iar restul celor adunati spun: Amin” .

(„Apologetica” Închinarea in Biserica primară – anul  150 -autor  Iustin Martirul )

Botezul ca act de inițiere in Biserica creștină avea loc de obicei la Paşti si la Rusalii. La început după cîte se pare , credința in Hristos și dorința de a fi botezat erau singurele condiții necesare   dar spre sfîrsitul celui de al doilea secol , a fost adaugată o perioadă de probă a catehumenului  pentru a se testa autenticitatea experienței sale.
Botezul se iniția  prin scufundare  (botezul prin stropire se efectua doar in cazuri excepționale daca nu existau conditii pentru botezul convențional)  . Ulterior  ,sporadic, au inceput sa fie botezați si copii ,primele evidențe istorice ale practicării botezului copiilor mici -căruia Tertulian i sa opus dar Ciprian  la aprobat – au fost după anul 250 d.c.

.

Biserică din anul 240 D.C ,în partea din față se poate observa baptistierul unde erau botezați noii convertiți (adulti ).

.

Din  Noul Testament aflăm că în Biserica primară conducatori spirituali  erau  “profeți,învățători   diaconi, prezbiteri si episcopi” ( Faptele apostolilor 14: 23 ; si 15: 22,23 ; 1 Corinteni 12 :28  ; Filipeni 1:1 ;  ) .
 Atît  episcopii   cît și   prezbiterii   erau aleși dintre creştinii cu calități morale și spirituale deosebite   de obicei adulți maturi ,din biserica locală .(1 Timotei 3:1-13 ; 1 Tit 5:9 )
Cuvîntul episcop,   ” episkopos ” in greacă se traduce prin  supraveghetor , episcopul avea rolul de a supravehea prezbiterii (presbytos/πρεσβύτερος- în greacă = bătrîni în romîna) dar nu exista totuși o ordine ierarhică in Biserica ,la acea dată.
Mai tîrziu  (la începutul sec.III ) dupa ce sa dezvoltat conceptul de separare a clerului de laici și o ierarhizare a acestora , aceasta funcție eclesiastica sa trasformat in preot /episcop ,la fel  „funcția” de prezbiter devenind preot .

Nota : Cuvîntul grecesc presbytos/πρεσβύτερος  în  biblia protestantă este tradus prin „prezbiter” sau „bătrîni ” (asta fiind semnifictia) . În bibliile  unor culte seculare ( ortodocsi) însă  „presbyteros”  este tradus cu cuvîntul „preot”  ; Doar că…aşa cum atestă documentele istorice ,  nu existau preoți  creştini (cler)  in biserica apostolică a primului secol (cînd au fost scrise manuscrisele ce compun Noul Testament).

Cărțile  NT au fost scrise în original în greacă si ebraică.

Pînă in anul 200 Biserica creștină nu a avut alte denumiri ,in jurul acestei date Ciprian folosește pentru prima dată denumirea de Biserica catolică (adică universală) la această dată crezul Bisericii era în mod natural cel  apostolic (propovaduit de apostoli) . 
Despre o doctrină catolică putem vorbi doar după sec. III. odată cu hotărîrile sinoadelelor  bisericesti care au dat naștere doctrinei bisericii oficiale a Imperiului Roman .
În primele secole Biserica creștină a suferit crunte persecuții din partea autoritaților romane .
În anul 313 împaratul Constantin se spune ca a avut o viziune  a unui cruci pe cer  împreuna cu mesajul ” sub acest semn vei invinge” ceia ce se pare sa că si împlinit in bătalia care a urmat.
La scurt timp, el a dat o lege de intrare în legalitate a credinței creștine (edictul de la Milano)  , din acel moment prigoana a încetat .
În anul 325 a fost convocat Conciliul de la Niceea pentru a clarifica controversa dintre doi episcopi  Atanasie si Arius , cel din urmă susținea ca Hristos nu a existat din veșnicie ci a avut un început prin actul creator a lui Dumnezeu ,înainte de timp și ca este de esență sau substanță diferită de Tatăl.
Controversa a fost cîstigată de Atanasie  care susținea  doctrina  divinitații lui Hristos  respectiv că “Hristos a existat din veșnicie împreuna cu Tatal si este de aceiași esență , coegal cu Tatal desi El este o personalitate distinctă”.
Doctrina enunțată  de Atanasie și susținută în final de Conciliul de la Niceea cu privire la divinitatea lui Hristos  a fost denumită „ortodoxie” , Atanasie este considerat de mulți  istorici ca  fiind părintele ortodoxiei.
Practic după anul 313  sub efectul evenimentelor respectiv trecerea de la un sistem 
„congregațional” format din biserici locale  dispersate spre un sistem centralizat –  ca biserica de stat   Biserica apostolică se transforma  în Biserica catolică ( antică). Transformarea a fost radicală atît ca organizare cît si ca doctrină  (prin adăugarea  „sfintelor  tradiții ” etc.)
Dezbateri privind doctrina   Bisericii  : Cele 7 concilii ecumenice

BISERICA DE STAT

Chiar dacă odată cu legalizarea credinței  creștine în anul 313 ea a intrat in grațiile împaratului fiind considerată de facto religia imperiului roman (alături de religiile necreștine) în anul 380 împaratul Theodosius a dat un edict prin care declara creștinismul religia exclusivă a statului . După această dată  Biserica va fi cunoscută sub numele oficial de  Biserica Catolică  pîna la schizma din anul 1054 cînd  Biserica din  Răsarit va fi numită Biserica Greco- Ortodoxă  iar cea din  Apus ,  Biserica Romano Catolică ,fiind subordonată episcopului Romei – Papa de la Roma.
Biserica Catolică antică (unii istorici o numesc catolică- ortodoxă )  după conciliul de la Niceea   pîna la schizma din 1054 , în privința doctrinei avea ca bază “ortodoxia” credeul Niceean , Atanasian  Calcedonean etc. existînd totuși diferențe, particularități   în modul de interpretare a doctrinei  între teologii din Răsărit si cei din Apus care au dus in final  la schizma din  anul 1054 .
Apariția liturghiei
  Unirea practică a Bisericii cu statul sub Constantin si urmașii lui a dus la secularizarea Bisericii.. Patriarhul Constantinopolului a ajuns sub controlul împaratului ,iar Biserica Rasariteană a devenit un departament al statului. Afluxul de păgani in Biserică prin convertirile în masă au contribuit la păganizarea închinarii ,deoarece Biserica încerca sa-i faca pe acești barbari să se simtă bine printre ceilalți credincioși.  Acest aflux de păgani ,dintre care mulți nu au devenit altceva decat creștini cu numele ,a determinat Biserica să cheme statul la impunerea disciplinei prin folosirea puterii seculare,pentru a pedepsi delictele eclesiastice.
În Biserică  disciplina a devenit lejeră ,deoarece resursele ei erau suprasolicitate in tratarea numeroșilor barbari care fuseseră doar parțial converiți de la pagînism.
 Afluxul de barbari si creșterea puterii episcopale au adus de asemenea schimbari in închinarea Bisericii. Pentru ca barbarii care fusereră obisnuiți să se inchine la idoli ,să găsesca un ajutor real in biserica ,mulți conducatori bisericesti credeau ca este necesar sa materializeze liturghia ,pentru  a-L face pe Dumnezeu sa pară mai accesibil acestor închinatori.. Venerarea ingerilor, a sfinților, a moaștelor, a tablourilor și al statuilor a fost un rezultat logic acestei atitudini  Legătura cu statul monarhic a dus de asemenea la o schimbare de la o închinare simplă democratica la o forma de liturghie colorată ,mai aristocrată, în care se făcea o puternică distincție între cler si laici
Venerarea sfinților s-a născut din dorința naturală a Bisericii de ai onora pe cei care fuseseră martiri in zilele in care Biserica fusese aspru persecutată de stat. Mai mult păgînii se obișnuiseră cu venerarea eroilor lor si cand au venit în Biserică atat de mulți păgani a fost natural ca si ei sa-i subtituie pe sfinţi cu eroii lor, atribuidui-le puteri semidivine..
(Creștinismul de-a lungul secolelor – E. Cairns).
Icoanele 
Urmînd interzicerea din Decalog, creștinii din primele doua secole nu și-au faurit imagini. Dar in Imperiul de Rasarit, interdictia este ignorată începînd din secolul al III-lea, cand o iconografie religioasa (figuri sau scene inspirate din Scriptura) îsi face apariția în cimitirele sau lăcașurile unde se adunau credincioșii. Această inovaţie urmează îndeaproape cultului moaștelor. În secolele IV si V imaginile se multiplica si cinstirea lor se accentueaza. Tot in aceste două secole se precizeaza critica si apărarea icoanelor.
Abia spre sfîrșitul secolului al VI – lea și în cursul secolului al VII – lea imaginile devin obiect de devoțiune și cult, în biserici precum si în locuințe. Lumea se ruga, se proșterna in fața icoanelor; oamenii le sărutau, le purtau in procesiuni.
Cultul imaginilor a fost interzis oficial de împaratul Constantin al V – lea, in 726, si anatemizat de Sinodul iconoclast de la Constantinopol, in 754, principalul argument teologic fiind idolatria implicata in glorificarea icoanelor. Al doilea Sinod iconoclast, cel din 815, a respins cultul imaginilor in numele christologiei. Căci este, spuneau iconoclaștii, imposibil sa zugrăvesti chipul lui Hristos făra a subintelege si faptul ca reprezinta si natura sa divina (ceea ce este o blasfemie) sau fară sa separi cele doua naturi inseparabile ale lui Hristos (ceea ce ar fi o erezie).
Cultul icoanelor a fost totuși  din nou legalizat de către împărateasa Teodora , o ferventă  iconofilă în anul 843 , ortodocșii canonizînd-o  (declarînd-o sfăntă)      ulterior pe Teodora pentru contribuția pe care a avut-o  la ceia ce  ceia ortodocșii  numesc „triumful ortodoxiei” , biserica ortodoxă identificîndu-se cu  venerarea /închinarea la icoane  ,moaște, sfinți etc. elemente de referința ale doctrinei bizantine .
Primul Papă
Episcopul Leo I (440-461 d.C) a fost considerat de istorici primul Papă. Împaratul parții de vest a imperiului (Valentinians III, 425-455) a confirmat oficial printr-un edict in anul 445 asa-zisul Primat al episcopilor de Roma, dar numai pentru țarile vestice (Italia, Spania, Franta de sud, Africa de nord).
Papa Gregor I (590-604) a extins influenta episcopatului de Roma si în sfera treburilor politice, la inceput in Italia, apoi in intreaga lume, aprofundând si mai mult discrepanta si neîntelegerile dintre bisericile de vest si de est. (unii istorici îil consideră pe Grigore I  ca fiind  cel mai îndreptățit să fie considerat primul Papă al Bisercii creştine medievale).
Grigore I ( numit și Grigore Cel Mare) a introdus pentru prima dată Liturghia (mesa) în cadrul serviciului religios al bisericii   ,deasemenea Cîntul (corul) Gregorian , ambele în secolul VI.
Biserica Catolică pe de alta parte consideră că apostolul Petru ar fi fost primul Papă ,toţi ceilalţi episcopi ai Bisericii din Roma fiind considerati Papi de către Biserica Catolică.
 (Bisericile seculare și-au croit propria „istorie a Bisericii”  care  se   conformează  doctrinei proprii)
Marea schizmă din 1054
Este un eveniment ce a împărțit creştinismul  în două mari ramuri, vestică (catolică) și estică (ortodoxă), deşi tensiunile datau de multă vreme . Principalele cauze au fost dispute asupra autorității papale și inserării clauzei Filioque în Crezul de la Niceea, deşi au existat și cauze minore, cum ar fi dispute legate de jurisdicția asupra anumitor regiuni, sau de alte practici liturgice
Inchiziția 
 A fost înființată  în anul 1231 și a funcționat pîna în secolul XVI  in cadrul Bisericii Catolice, aceasta  a fost o instituție de judecată formata din preoți ,care judecau „delictele eclesiastice ” .
În practică „tribunale religioase” judecau si condamnau folosind tortura persoane banuite ca ar încalca dogma (doctrina) Bisericii Catolice
Inchiziția  condamna inclusiv la moarte prin ardere pe rug sau decapitare pe cei considerațí  „eretici”   in realitate pe oricine întrăznea să aibe o opinie separată de cea oficiala a Bisericii, pedeapsa fiind executată de autoritațile statului cu care Biserica funcționa in stransă legătură. (detalii și –sursa foto).

Inchizitia

În Imperiul de Răsărit chiar dacă nu a existat oficial instituţia inchiziţiei ,  mii de creştini au fost martirizaţi de-a lungul timpului pentru aceleaşi motive ca şi în vestul Europei „erezia” . Printre acestea un  exemplu cunoscut a fost masacrarea sectei Paulicienilor  la ordinul  împărătese Teodora fiind ucise peste 100 000 de persoane. Teodora a fost ulterior canonizată (declarată sfântă).

(theophilos-carti.blogspot.ro/2014/07/biserica-sau-adunarea-paulicienii.html)

Aceste practici evident nu aveau  nimic in comun cu creștinismul autentic propovaduit de Hristos si de apostoli,care îndemna la dragoste si iertare,nicidecum la persecuţie şi  ucidere în numele religiei  . Era clar ca Biserica tradițională se îndepartase de cuvantul si spiritul Evangheliei  si era nevoie de o schimbare.

REFORMA PROTESTANTĂ

Cel mai cunoscut exponent al reformei protestante a fost Martin Luther (  1483 –  1546) . Seriozitatea cu care Luther şi-a susţinut vocaţia sa religioasă l-a condus la o criză personală profundă: se întreba cum era posibil să reconcilieze cerinţele legii lui Dumnezeu cu incapacitatea omului de a le urma. El a găsit răspunsul în Noul Testament : Dumnezeu, devenind om în Isus Cristos  a împăcat omenirea cu el. Ceea ce era cerut omenirii nu era o respectare strictă a legilor şi a obligaţiilor religioase, ci un răspuns de credinţă, răspuns acceptat de Dumnezeu. Această credinţă trebuia să se bazeze pe dragoste, nu pe frică.Credinţa lui Luther l-a făcut să intre în 1517  în conflict cu Biserica Romano-Catolică  Pentru a strânge fonduri în vederea construirii Bazilicii Sf. Petru din Roma  Papa Leon al X-lea  a vândut credincioşilor indulgenţe Prin vânzarea de indulgenţe preotii promiteau , în schimbul unei donaţii băneşti,  iertarea de pacate (scurtarea chinului in infern)  –  Luther s-a declarat împotriva acestei practici si a  afisant pe usa bisericii din Witenberg cele 95 teze care condamnau abuzurile bisericii catolice .Reactia B.C. a fost excomunicarea lui Luther si condamnarea lui la moarte , a fost insa salvat de prietenul sau guvernatorul Saxoniei. Preotestul lui Luther a avut un ecou favorabil in rîndul germanilor  declanșîndu-se Reforma Protestantă,un prim rezultat a fost înfiintarea Bisericii Evanghelice Luterane .
Concomitent în alte țari au apărut reformatori care condamnau abuzurile si neregulile din biserica istorică  ,printre aceștia cei mai cunoscuți au fost : Jean Calvin (1509 – 1564 ) si H. Zwingli in Elvetia , Jan Hus in Moravia .Lefevre in Franta etc. ,reforma a cucerit in special centrul si nordul Europei.
Reforma a promovat pricipiile: Sola Scriptura” numai Scriptura, nerecunosterea tradițiilor aparute pe parcurs ca fiind egala ca autoritate cu Scriptura, deasemenea :
Sola gratia (mântuirea doar prin har),
Sola fide (mântuirea numai prin credință)
Solus Christus (numai Cristos),
Soli Deo Gloria (glorie numai Lui Dumnezeu).
Protestanţii refuză  să mai  accepte  ierarhia bisericească, stabilită de catolici pe temeiul „succesiunii apostolice”  acceptă doar  preoția universală noutestamentală. Renaşterea morală a omului se face în legătură directă cu Hristos, fără mijlocirea ierarhiei preoţeşti. Neagă cultul  feciocarei Maria şi a sfinţilor .
Un element important  reformatorii au promovat traducerea Bibliei in limba natală a celor care o citesc , pana atunci biblia era  disponibila numai in limba latina si era acesibila numai preoților. Totodata  sa stabilt ca serviciile religioase sa fie in limba nationala si nu in latina  ca pîna atunci.

 

REFORMA RADICALĂ

Reformatorii istorici au promovat întoarcelea la Sfanta Scriptură si eliminarea tradiției din dogmă  dar au păstrat sistemul bisericii de stat si un oarecare formalism religios specific bisericilor traditionale .Reformă parţială, protestantismul clasic fiind caracterizat de un mod de viaţă asemănător celui catolic, cu jumătăţi de măsură bazate pe jumătăţi de adevăruri.
In acest context au aparut lideri religiosi care au cerut o reforma mai radicală. Elvetianul Conrad Gabriel care împreuna cu Zwigli considerau botezul copiilor mici ca fiind nejustificat biblic a cerut revenirea la botezulul adulților ca practică curentă în Biserică si separarea Bisericii de stat.
Astfel a luat naștere in 1525 miscarea anabaptistă care a avut de îndurat persecuții   atat din partea catolicilor cat si  din partea protesatanților luterani .
În anul 1609 se înființeaza prima Biserica Baptistă în Olanda , baptiştii dorind revenirea la modelul  creștinismul practicat de  biserica din primul secol, doctrina baptistă punînd accentul pe sfințenia vieții , botezul adulților etc.
În aceiași perioadă a apărut si mișcarea “Frația” (Brothers ) in Europa centrala ,echivalentul fiind Cultul crestin dupa Evanghelie inființat in Romania in 1889.
Mișcarea penticostală a apărut in anul 1906  in S.U.A. răspandindu-se ulterior in intreaga lume. Penticostalii pun un accent deosebit pe lucrarea și  darurile Duhului Sfant , minuni si videcari.
Rezumat:
La început a fost o sigură Biserică Creștină care avea ca doctrină învațatura Domnului Isus Hristos si a apostolilor si nimic altceva.
Pe parcurs pe acestă doctrină  creștina ” apostolică ”  sa suprapus in timp diverse idei si interpretări formulate de diverşi teologi si  sinoadele bisericesti începînd cu secolul III, care au dat naştere la noi doctrine respectiv cea ortodoxă si cea catolică . Reforma protestantă la rîndul ei a dat naştere doctrinelor specifice bisericilor Protestante si Evanghelice.
Chiar dacă bisericile (cultele) istorice  își revendica fiecare titlul de prima biserică ,Noul Testament si alte scrieri apărute in primele secole ,ne evidențeaza faptul că  prima biserică sa numit pur și simplu Biserca Creștină și avut ca unică doctrină învațătura lui Isus Hristos și al apostolilor.
 
O diagrama a istorie bisericii.La inceput “Early Christianity” crestinismul timpuriu/primar…. apoi apar  schimbările…diviziunile.


 

 http://en.wikipedia.org/wiki/History_of_early_Christianity

 

 

**************************************************************************************************************************

Tabelul de mai jos arata cum a evoluat amestecul de invataturi nebiblice  in biserica catolica (multe preluate si de biserica ortodoxa). Pentru a acoperi si perioada contemporana am completat lista cu erezii catolice aparute si dupa vremea puritanilor si a Reformei.(comentariu preluat de pe  http://www.Roboam.com)

A.D. 300 – Rugaciunea pentru morti
A.D. 300 – Facerea semnului crucii
A.D. 375 – Inchinarea la sfinti si la ingeri
A.D. 431 – Maria este proclamata divina
A.D. 500 – Preotii incep sa se imbrace altfel decit laicii
A.D. 526 – Mirungerea
A.D. 593 – Apare invatatura despre purgatoriu
A.D. 600 – Liturghia este fixata in limba latina
A.D. 600 – Incep rugaciunile adresate Mariei
A.D. 709 – Sarutarea papucului papal
A.D. 786 – Inchinarea la imagini si la relicve
A.D. 850 – Folosirea “apei sfintite”
A.D. 995 – Canonizarea sfintilor morti
A.D. 998 – Postul de Vineri si din preajma sarbatorilor mari
A.D. 1079 – Celibatul preotilor
A.D. 1090 – Rugaciuni pe bani
A.D. 1231 – Inchizitia
A.D. 1190 – Vinzarea indulgentelor
A.D. 1215 – Transubstantierea
A.D. 1229 – Biblia este interzisa laicilor
A.D. 1439 – Doctrina despre purgatoriu
A.D. 1439 – Doctrina celor sapte sacramente
A.D. 1508 – “Ave Maria” este aprobata ca rugaciune liturgica
A.D. 1534 – Fondarea ordinului Iezuit
A.D. 1545 – Traditia primeste aceiasi autoritate ca si Biblia
A.D. 1546 – Adaugarea apocrifelor la cartile Bibliei
A.D. 1854 – Doctrina despre conceptia imaculata a Mariei
A.D. 1870 – Infailibitatea Papala
A.D. 1930 – Condamnarea scolilor publice
A.D. 1950 – Doctrina inaltarii la cer a Mariei
A.D. 1965 – Maria proclamata ca Mama a Bisericii

Pe o astfel de schema   sa construit doctrina (care includea sfanta traditie) in bisericile istorice.

La inceput in biserica primara,nu era nimic din toate acestea.

 

Care este  cea mai veche Biserică ?

 

Documente istorice :

Didache – învăţătura celor 12 apostoli

*********************************************************************************************************************

 

RELIGIA TAINICĂ A BABILONULUI  (inspirație pentru tradițiile creștinilor  dupa sec. II- III) VIDEO

 Închinarea adusa mamei si copilului 1-2

Închinarea adusa sfinților

***********************************************************************************************************************

REFORMA PROTESTANTĂ 

Circumstanţele Reformei Evaluare La debutul secolului XVI, Europa occidentală avea o singură religie, Roman-catolicismul. Biserica Romei era puternică, bogată şi foarte… depravată. Abuzuri de toate felurile scandalizau nu numai opinia publică, dar şi unele personalităţi din lumea clerului.
În ciuda chemărilor la un proces de reformă venită dinăuntru pe care Conciliile (Sinoadele) Generale convocate de urgenţă le trâmbiţau peste tot, situaţia părea fără ieşire. Certurile şi abaterile grosolane de la morala Nou Testamentală paralizaseră viaţa spirituală a bisericii.
Oamenii de rând şi chiar unii dintre teologii sinceri începuseră să se îndoiască de valabilitatea unora din învăţăturile şi practicile declarate sus şi tare drept “creştine.” De exemplu, biserica stăruia cu încăpăţânare în părerea că numai ea singură are priceperea şi dreptul de a interpreta sensul textelor Bibliei.
De o bună bucată de vreme însă, în Anglia, John Wycliffe, preot şi profesor la Universitatea Oxford, spusese răspicat că Dumnezeu a dat fiecărui om inteligenţă şi dreptul de a citi şi de a înţelege Scripturile sfinte.
Trecând peste protestele vehemente ale Bisericii, discipolii lui Wycliffe au tradus Biblia din limba latină în limba engleză (1382) şi au început să o răspândească în ţară. Ideile lui Wycliffe s-au răspândit apoi în Boemia, unde Jan Hus le-a făcut publice prin predici răsunătoare. Un teolog catolic foarte apreciat în acea vreme, Erasmus de Rotherdam, umanist şi filosof, s-a ridicat şi el public împotriva abuzurilor şi deformărilor de crez în care se bălăcea biserica Romei.
Condamnând cultul relicvelor şi practicile superstiţioase care ţineau poporul într-un climat de teamă, Erasmus a propovăduit întoarcerea la idealurile bisericii din Noul Testament şi la o viaţă trăită în imitarea lui Cristos, supremul şi dumnezeiescul nostru Învăţător.
Despre erezie :  În anul 1415, Sinodul de la Constanţa l-a condamnat pe John Hus pentru erezie la ardere pe rug. Acest Hus avea însă o altă definiţie a “ereziei”:
“Există trei feluri de erezii şi anume: apostazia, blasfemia şi “simonia”… Să ştiţi că acestea nu sunt de loc străine una de cealaltă, ci se încurajează una pe alta. În ceea ce se deosebesc, putem spune că apostazia este o lepădare a Legii lui Dumnezeu, blasfemia este o defăimare a credinţei divine, iar “simonia” este încercarea de a răsturna ordinea divină. Prin aceste trei erezii este atacată întreaga Sfântă Treime.
“Reforma”, care a fost pe lângă o mişcare religioasă şi una cu caracter economic şi politic, a declanşat procesul de separare dintre Stat şi Biserica.
Procesul s-a întins însă pe durata “războiului de treizeci de ani”, iar în acele lupte au pierit nu mai puţin de 15 milioane de oameni. Germaniei i-au trebuit apoi 200 de ani ca să-şi refacă numărul populaţiei decimate în luptele fratricide. Contrareforma declanşată de Biserica Romano-catolică nu a fost atât o luptă a ideilor, cât o campanie de represalii sângeroase. Oştile supuse scaunului papal au masacrat milioane de oameni în sudul Franţei şi în alte teritorii plecate pe drumul Reformei. Ruşinea acestor masacre a fost recunoscută prin cererea publică de iertare rostită de Papa Paul în anul 1995. Cum rămâne însă cu “infailibilitatea” papilor care au iniţiat şi binecuvântat aceste crime?
….
Biserica Protestantă este încercarea de a elibera creştinismul primitiv pur de sub toate formele de păgânism.”
    Reforma creştinimului-   Dan Branzai

******************************************************************************************************************************

                                             ADEVĂR  ISTORIC   

                                                Documente şi date din Istoria Bisericii
.                                                          de Nicolae Moldoveanu

 

DIVERSE  EDIFICII – CLĂDIRI

Existenţa unor locaşuri creştine se constată de la sfârşitul sec. al II-lea. Numele locaşului era: “Casa de rugăciune”, “Loc de rugăciune” sau “Casa Bisericii”. (Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 156).
 Edesa este unul din cele dintâi oraşe despre care se ştie că a avut un locaş de cult public (pe la anul 200), precum şi o şcoală creştină, în prima jumătate al sec. al II-lea. (Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 96).
Zidirea de biserici a început în sec. al II-lea. După alţi autori în sec. al IV-lea (I. Georgescu, Istoria Bis. Universale, pag. 50). Atunci au luat numele de bazilici.
 Bisericile au fost construite după modelul palatelor imperiale (bazilici) sau după sălile de justiţie păgâne. (Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 241). Chiar cuvântul bazilică, înseamnă: “Casă împărătească”.
 “Începând din epoca de pace inaugurată prin regimul lui Constantin cel Mare faţă de religia creştină, locaşul cultului ei este desemnat prin denumirea de bazilică. Scrierile creştine din primele secole nu folosesc acest termen… În epoca preconstantiniană însă, dar mai ales în veacul al III-lea şi chiar în cursul veacului al IV-lea, era mai frecventă formula casa Bisericii, sub care se înţelegea centrul social al comunităţii, adică, localul de adunare… Ca stil de construcţie, o astfel de clădire, nu se deosebea poate, de casele private.
 Eusebiu de Cezarea: “Clădirile unde se adunau creştinii în primele veacuri se numeau «Case de rugăciune» şi nu biserici.” (Istoria Bisericii, Cartea 8, II, 1; Scrieri, Cartea I).
  Termenul bazilica se întâlnea rar în primele trei veacuri, iar în însemnarea lui liturgică era chiar absent din limbajul creştin al acestei perioade.
 Se numeau bazilici în vremea aceea, locuinţele regilor, a împăraţilor, de unde îşi au şi numele, căci basilevs înseamnă “rege” sau “împărat”, (pr. prof. P. Vintilescu, Biserica Ortodoxă Română, 1966, pag. 170 -172, Elemente din istoria artei creştine).
 Sf. Maxim Mărturisitorul. “Dumnezeu, Îngrijindu-Se preaînţelept de cei “providenţiaţi”, potrivit cu starea lor, mai Întâi i-a călăuzit pe oameni spre adevăr – prin timp, întrucât se cârmuiau după simţuri. În felul acesta S-a amestecat pe Sine în chip nevăzut în toate timpurile (umbre, simboluri) date poporului vechi, lucrând la înălţarea celor călăuziţi. A locuit, prin urmare, în Templul iudeilor în mod figurat, dar nu cu adevărat, circumscriindu-Şi (mărginindu-Şi) prin această locuire în Templu, sfatul Său negrăit cu privire la povăţuirea tainică a celor “providenţiaţi”. Căci cel mai potrivit locaş al lui Dumnezeu este numai mintea (inima) curată.” (Răspuns către Ta la sie, la întrebarea 31).
 Un mare pericol i-a pândit pe creştini încă de la începutul zidirii bisericilor. Omul firesc (nenăscut din nou) şi-a aţintit privirile asupra acestor clădiri, uitând adevărata Biserică a lui Hristos. În decursul veacurilor omenirea creştină s-a trudit la zidirea de clădiri frumoase (biserici de zid), uitând că biserica trebuie să fie o biserică vie. Cele mai groaznice războaie au fost în mijlocul omenirii zisă “creştină”, care se mulţumea doar cu locaşuri de închinăciune multe şi frumoase.
După învăţătura ortodoxă clădirea este considerată biserică. Forma, atât ca arhitectură cât şi organizarea interioară a fost concepută ca o copie a Templului Vechiului Testament. Altarul a luat locul “Sfintei Sfintelor”. (România Liberă, 1992, 21 martie, pag. 5, Altarul).
Sf. Chirii al Ierusalimului: “Când zicem Biserică, cu acest cuvânt nu înţelegem îngrădirea zidurilor, ci arătăm mai mult pe cei ce iubesc să se închine lui Dumnezeu… adică mulţimea credincioşilor.” (Nicodim Aghioritul, Hristaitia, pag. 469, Bucureşti, 1937).
Isidor Pilusiotul: “Altceva este Biserica (adunarea) şi alta casa în care se adună credincioşii, căci cea dintâi se alcătuieşte din suflete curate iar cealaltă din pietre şi ziduri.” (Nicodim Aghioritul, Hristaitia, pag. 469, Bucureşti, 1937).
Despre Ştefan cel Mare se spune că după fiecare război ridica câte o biserică (ca şi cum Dumnezeu ar fi fost mulţumit de moartea a zeci de mii de oameni atât din oastea adversă cât şi din propria oaste. Biserica clădită, chipurile, era o jertfă de mulţumire). Aşa înţeleg oamenii fireşti pe Dumnezeu şi Biserica.
Oamenii lui Dumnezeu, credincioşii adevăraţi, încă de la înfiinţarea locaşurilor de cult au avertizat pe creştini.
Sf. Efrem Şirul: “Nu locul mântuieşte pe om, ci libera lui voinţă. Strămoşul nostru Adam a căzut chiar în rai, iar Lot s-a păzit în Sodoma…” (Grădina de flori duhovniceşti, pag. 151, trad. din ruseşte).
Miniciu Felix, zice: “La ce voi zidi eu biserică lui Dumnezeu, dacă lumea, pe care a zidit-o El, nu-L poate încăpea?” (Octav. c. 32).
Origen (Celsus III, 34), zice: “Noi nu voim nici biserici, nici statui pentru Dumnezeul nostru.” (Farrar, Primele zile ale creştinismului, vol. 1, pag. 176), notiţa 6).
Sf Maxim Mărturisitorul: “Dumnezeu nu locuieşte în temple făcute de mâini. El locuieşte într-o minte curată.” (Filocalia III, 115).
Sf Barnaba, zice: “Luaţi bine seama, pentru ca Templul Domnului să fie zidit în chip măreţ. Ascultaţi cum. Primind iertarea păcatelor şi nădăjduind în Numele Lui, ne-am înnoit, ca şi cum am fi fost făcuţi iarăşi de la început; pentru aceea în locuinţa noastră locuieşte cu adevărat Dumnezeu în noi.” (Epistola sf. Barnaba, cap. XVI).
EVANGHELIA
Obiceiul de a aşeza cartea (Evanghelia) pe pupitru în faţa altarului şi a citi, vine de acolo că în timpul primilor creştini (sec. III – IV), când hârtia de pergament putea fi procurată mai uşor, s-au scris multe din scrierile sfinte pe astfel de hârtie. Cărţile erau prea mari pentru a putea fi ţinute în mâini şi atunci a trebuit un suport de susţinere. (I. Georgescu, Istoria Bis. Univ.)
Creştinii au luat de la iudei obiceiul de a citi la serviciile divine anumite părţi din Sfânta Scriptură. (Studiul Vechiului Testament, Buc. 1955, pag. 4, Tip. Cărţilor bisericeşti).
ÎNCHINAREA LA RĂSĂRIT
închinarea la răsărit, este un obicei moştenit de la păgâni care se închinau soarelui, (comp. Ezechiel 8: 16).
AGHIASMA
Aghiasma, sau apa sfinţită. Sfinţirea apei datează  din sec. al IX-lea. (Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Univ. vol. 1, pag. 424).
CULTUL MORŢILOR
Spiritualitatea românească a păstrat una din cele mai arhaice modalităţi de a-i celebra pe cei dispăruţi. Nenumărate practici şi obiceiuri adânc înrădăcinate în conştiinţa fiecăruia dintre noi, ne determină a fi mereu împreună cu cei care fizic nu mai există.
Ce crede Biserica Ortodoxă în legătură cu înmormântarea: Slujba de înmormântare şi parastasele, pomenile şi alte obiceiuri, sunt o moştenire de la strămoşii noştri păgâni daci şi romani.
După învăţătura Bisericii Ortodoxe şi Catolică, cei vii trebuie să se roage pentru cei morţi (parastasele), ca să fie scoşi din iad şi aduşi în rai. (Dar pentru cei din rai pentru ce trebuie să te mai rogi? n. n.)
Pr. Victor Aga: “Colacii la mort, simbolizează jertfa adusă întru pomenirea celor morţi şi iertarea păcatelor lor. Colacii vămilor, vămeşeii, se fac şi se dau de pomană, spre a plăti cu ei vămile văzduhului, şi a uşura trecerea sufletului prin ele.” (Simbolica Biblică şi Creştină – Dicţionar Enciclopedic cu istorie, tradiţii, legende, folclor), pag. 70, Timişoara, 1935).
Parastasul este forma prescurtată a rânduielii înmormântării mirenilor. Precum la înmormântare, tot aşa şi la parastas se aduce coliva, pâinea şi vinul simbolizând corpul şi sângele Domnului nostru Isus Hristos, din care să guste toţi cei ce iau parte la parastas (ca şi la înmormântare).
…Biserica a rânduit să facem parastase la 9 zile după deces, la 40 de zile, la 6 luni, la un an, doi ani, trei ani, până la al şaptelea an, iar după aceea în fiecare an la ziua morţilor, apoi în toate duminicile şi sărbătorile de peste an, cu prescură la sfânta biserică. În felul acesta ajutăm pe cei morţi să scape din chinurile iadului şi să ajungă fericiţi în rai…” (Mitropolia Ardealului, Sibiu,1983, nr. 3 – 4, pag 197 – 201, Despre parastase).
Petre Vintilescu: Iată câteva însemnări din cartea acestui teolog ortodox, Cultul şi ereziile, pag. 102 – 103,, tipărită în anul 1926 la Piteşti: “Cinstirea rămăşiţelor pământeşti ale sfinţilor şl martirilor a căpătat un avânt deosebit, de când Constantin cel Mare a început să aşeze osemintele apostolilor şi ale altor sfinţi în bisericile construite de dânsul…
în Vechiul Legământ, Dumnezeu a pedepsit aspru pe poporul lui Israel şi pe conducătorii lui din pricină că au împrumutat de la păgâni diferite practici religioase, introducându-le în Templu şl în viaţa lor de fiecare zi. Nu s-au mulţumit cu ceea ce le dăduse Dumnezeu, ci au adăugat, cu gând bun, lucruri străine.
Aşa au făcut şi în creştinism. Anumiţi conducători au adăugat, rând pe rând, câte ceva la calea simplă a adevărului, lăsată de Domnul Isus în Noul Testament, ajungându-se la ceea ce se vede astăzi în cultele ortodox şi catolic.
Dragul meu, dacă tu eşti creştin, dovedeşte lucrul acesta prin ascultarea de Domnul Isus Hristos, de adevărul Cuvântului Său scris. Neascultarea de adevăr este moarte. Vrei tu să te pierzi, trăind în minciună? Nu tăvăli adevărul în pesmetul intereselor tale, sau ale grupului din care faci parte, că-l vei strica sigur, şi nu-l vei mai putea înţelege nici odată. Crede de spune Domnul Isus şi apostolii Săi, şi vei fi mântuit. Slăvit să fie Domnul!
Sf. Ioan Gură de Aur: “Ce s-ar putea spune despre obiceiurile introduse la moarte… despre acele planşete pe la morminte, despre îngrijirea cea mare pentru monumente, despre droaia aceea de femei bocitoare, despre observaţiile zilelor? Spune-mi. Şi cum să nu fie dovada celei mai de pe urmă nebunii? (1 Cor. pag. 165, Omilia XII).
Pomenile pentru cei morţi este obicei păgânesc moştenit de la romani: novemdialia, adică pomeni la 3, 7, 9, 20, 30, 40, de zile, pentru manes, adică pentru umbrele sufletelor. Aceste pomeni se mai repetau la 10, 20, şi 30 de ani de la moarte şi se făceau cu mâncări, băuturi şi cu coroane de flori. Adevărul este numai unul pentru orice lucru – nu sunt două adevăruri.
Adevărul mântuirii omului şi a trăirii lui ca mântuit (urmaş al lui Hristos), este cel arătat în Noul Testament.
Sfânt şi moral este numai adevărul, iar adevărul Bisericii lui Hristos este Cuvântul Lui scris de sfinţii apostoli. “Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea.” (Colos. 3:16).
PALATUL VATICANULUI
Palatul Vaticanului a fost zidit sub patronajul papei Simah (489 – 514), pe culmea Vatican. Totuşi papii au continuat să locuiască în vechiul lor palat Lateran, până în anul 1377.
CAPELA SIXTINĂ
Capela Sixtină, a fost înfiinţată de papa Sixtus al IV-lea, care a ocupat scaunul papal între anii 1471 – 1484. Cunoscuţii pictori Rafael şi Michelangelo sunt cei care au împodobit Capela Sixtină cu arta lor.
INDULGENTELE
Indulgenţele au fost introduse de papa Bonifaciu al VIII-lea, în sec. al XIII-lea (indulgenţe jubilare). Indulgenţele sunt nişte bilete prin care papa asigura iertarea păcatelor şi loc în rai).
HUGHENOŢI
Hughenot, vine de la cuvântul german Eidgenosen şi înseamnă “partizani juraţi”. Aşa s-au numit în Franţa urmaşii lui Calvin, care au fost măcelăriţi de catolici în noaptea sf. Bartolomeu. (1572)
RĂZBOAIELE RELIGIOASE
Cruciadele, au început în anul 1099 şi s-au terminat în anul 1261. Au fost patru cruciade.
Cel dintâi război religios în Europa a fost între anii 1209 – 1229 (20 de ani), purtat de catolici (Simion Manfort, a fost conducător) împotriva albigenzilor.
Războiul de 30 de ani (1618 – 1648) a fost de asemenea război religios, dus de regii iezuiţi germani Rudolf al II-lea şi apoi de succesorul său Ferdinand al II-lea, împotriva reformaţilor.
ORDINELE CAVALEREŞTI
în sec. al XIII lea încep ordinele cavalereşti, când pornesc marile cruciade. Spre deosebire de preoţi, cavalerii îşi însuşeau şi călăria, lupta cu sabia, etc.
Cel mai vechi Ordin cavaleresc era al “Ioaniţilor” (Cavalerii de Malta), întemeiat de nişte negustori italieni în anul 1048. Ei se numesc după capela închinată Sf. Ioan Botezătorul. Purtau manta neagră cu cruce albă.
MĂRTURISITORII
Creştinii din primele veacuri, care înfruntau pe cei ce îi prigoneau în mărturisirea cu curaj a credinţei drepte, erau numiţi mărturisitori. Ei se deosebeau de creştinii martiri (care mureau pentru Evanghelie) prin faptul că li se răpeau averile, erau destituiţi din diferite slujbe, fără să fie omorâţi.
ADEVĂRUL
“Acel lucru este mai adevărat, care e mai vechi şl acel lucru este mai vechi care e de la început şi acel lucru este de la început care vine de la apostoli şi de la Domnul.” (Tertulian, Contra lui Marcion, 4, 5, Migne, P. L. II, col. 366).

 

 

******************************************************************************************************************************
                                           Protestanţii /neoprotestanţii din România

.

.

*******************************************************************************************************************************

SCHEMA

 Conciliile si alte evenimente importante care au marcat  istoria Bisericii Crestine

******************************************************************************************************************************

                                                                   Canonul bibliei

Unii  teologi  apartinand bisericilor istorice bravează pe faptul  că Canonul Bibliei  respectiv al Noul Testament a fost  conceput  în secolul IV de către teologi aparţinînd  de Biserica catolică / ortodoxă iar  Biblia face parte din tradiţie  deoarece  aceasta ar fi circulat sub formă orală până la acea dată . Pretinzînd că Biblia face parte din traditie și un este un produs al Bisericii (Biserica a dat biblia si nu invers)  acestia  pun  Biserica ca instituţie – reprezentată de cler, sinoade bisericești … pe primul loc ca importanță, iar in ce priveste  Biblia  afirma că   nu ar fi  atăt de importantă precum afirmă protestanţii .

Ca răspuns la acest gen  de opinii  putem argumenta că  Biblia nu face parte din tradiţie , aceasta fiind Cuvântul lui Dumnezeu inspirat  de Duhul Sfant . Noul Testament este o colecţie de  manuscrise scrise în sec. I  de persoane care au participat sau cel putin asistat la evenimentele descrise şi  cuprinde esenţa învăţătuii  Domnului Isus . Cărțile  care compun Noul Testament au existat și înainte de apariția canonulul și au constituit fundamentul  învăţăturii  ( teologiei)   Bisericii Primare.

Canonul bibliei nu putem spune că au fost produsul unei  confesiuni anume  care o regasim in prezent , deoarece Biserica se afla atunci într-o  perioada de trasformari  continue, din punct de vedere al doctrinei .  (vezi TABELUL cronologic de mai sus).

 

                                                     Cum a aparut Biblia

.

******************************************************************************************************************************

Dușmanii credinței

Critica biblică
Rationalismul iluminismului și filozofia idealista a epocii romantice au fost in felul acesta parintii criticii care incearca sa distruga natura supranaturala a bibliei ca revelatie si care face din biblie o relatare a evolutiei subiective a religiei in constiinta umana .
Dintre cei mai cunoscuti critici  ai bibliei sunt filozoful  I. Kant ,pentru el biblia era “doar o carte de istorie scrisa de om”,profesorul german Herman Reimarus (1694-1778) care a tagaduit posibilitatea minunilor biblice ,David Strauss (1806-1884) care a negat atat minunile cat si integritatea Noului Testament cat si divintatea lui Hristos.
Germania ,odata patria reformei ,a devenit tara in care sa dezvoltat critica .Istoria Germaniei lui Hitler ilustreaza bine pana unde pot merge oamenii atanci cand neaga revelatia lui Dumnezeu din biblie si cand inlocuiesc revelatia cu ratiunea si cu stiinta ca autoritate pentru gandire si pentru actiune.
Materialismul
O alta miscare care a amenitat credinta in sec.XIX si o amenita si astazi a fost si este materialismul.Mai subtil poate decat critica istorica si literara ,materialismul poate fi definit ca practica din societatea moderna de a pune accentual pe valorile materiale ale unui standard inalt de viata .Intresul pentru pentru inbogatire ,pentru prosperitate materiala a facut sa scada preocuparea  pentru rasplata promise de Scripturi pentru viata viitoare .
Creaționism contra evolutie
Daca critica filozofica si istorica a bibliei a distrus credinta in biblie ca revelatie de la Dumnezeu si daca materialismul produs de revolutia industriala a creat indiferenta fatza de viata viitoare ,vederile lui Chales Darwin (1809-1882) si ale succesorilor lui au creat ideea ca nu exista pacat sau ca pacatul este pur si simplu ramasita instinctului animal in om.Cu toate ca teoria evolutiei neaga creatia directa a omului de catre Dumnezeu cel mai mare rau vine de la aplicarea teoriei evolutiei la dezvoltarea religiei .Dumnezeu si biblia sunt considerate ca produse evolutioniste ale constiintei religioase a omului ,iar cartile bibliei sunt datate in consecinta.
Comunismul
Biserica fost deasemenea confruntata cu ostilitatea sistemului communist in sec. XX.
Aceasta miscare isi are radacinile in filozofia materialista a lui Karl Marx (1818-11883) .
Desi guvernantii comunisti sa luptat din rasputeri si in Europa de est sa distruga credinta crestina din constiinta oamenilor prin forta,prin persecutii impotriva activistilor crestini, care putea merge pana la inchisoare inclusiv suprimare fizica ,prin educatie ateista in scoli, prin limitarea drepturilor de intrunire,de construire de lacasuri de cult,controlul asupra pastorilor,preotilor,  a activiatilor de cult  etc. totusi nu au reusit sa-si atinga scopul ,credinta a ramas puternica ,mai ales in bisericile neoprotestante.
Critica bibliei ,teoria evolutiei  lui Darwin si alte forte sociale si intelectuale au creat LIBERALISMUL RELIGIOS la sfarsitul sec. al XIX –lea .
Teologii liberali au aplicat evolutia la religie ca o cheia care ar putea explica dezvoltarea ei .Ei au insistat aspura continuitatii experientei religioase si nu o revelatie a lui Dumnezeu prin biblie si prin Hristos. A fost pus accentual pe experianta crestina mai mult decat pe teologie 
Crestinismul conservator a luptat si lupta in continuare impotriva diferitelor forme ale liberalismului ,unul dintre dusmanii de temut ai crestinismului sec. XX

PROTESTANTISMUL LAICIZAT -AICI

*************************************************************************************************************************

PARINȚII  BISERICEȘTI  SAU   „SFINȚII”

Epistola catre evrei : Evrei 13-7
Aduceti-va aminte de mai marii vostri, care v-au vestit Cuvantul lui Dumnezeu; uitati-va cu bagare de seama la sfarsitul felului lor de vietuire si urmati-le credinta! „
In acest pasaj din epistola care Evrei , apostolul Pavel indeamna pe crestini, sa-si aduca aminte de cei care au predicat cuvantul Evangheliei si care in final au murit ca martiri sa sa le urmeze credinta. Cuvantul apostolului e foarte clar, sa ne uitam la felul lor de vietuire si sa le urmam credinta, sa nu-i uitam , nu spune sa ne inchinam  lor sau sa-i luam drept mijlocitori ,fapta interzisa de Decalog (Exod 20) porunca a 2-a.
Faptele apostolilor 10: 25-26 . Cand era sa intre Petru, Corneliu, care-i iesise inainte, s-a aruncat la picioarele lui si i s-a inchinat.
26. Dar Petru l-a ridicat si a zis: „Scoala-te, si eu sunt om!”
Intodeauna a existat la popoarele  pagane , tendinta de a se inchina la oameni deosebiti prin care se faceau minuni etc. ,pe care ii considerau zei . Dupa cum se vede in acest pasaj apostolul Petru il opreste pe Corneliu sa se inchine lui ,inchinarea la om ,fiind categoric interzis de Dumnezeu (Cele 10 porunci).
 _________________________________________________________

rugaciunea sf. augustin

 AUGUSTIN

În oraşul nord-african Tagasta, în casa unui funcţionar roman, s-a născut în anul 354 Augustin. Tatăl lui se numea Patricius şi a fost la început păgân, dar mai târziu a îmbrăţişat credinţa creştină. Mama lui, Monica, era o femeie evlavioasă, cinstind mărturia ei printr-o viaţă sfântă, iubitoare şi despărţită de lucrurile lumeşti. Plină de pace, era supusă bărbatului ei, om iute la mânie şi din pricina căruia suferea foarte mult. În felul acesta, ea împlinea ceea ce spunea apostolul Petru în prima sa epistolă (1 Petru 3:1-2). Monica a avut bucuria de a-l vedea pe soţul ei întors la Dumnezeu.
Augustin ne spune despre Monica un lucru deosebit, şi anume că ea se făcuse slujitoarea slujitorilor lui Dumnezeu. Monica este un exemplu de urmat, şi o încurajare pentru mamele din secolul XX, care de timpuriu trebuie să dea o învăţătură sănătoasă copiilor lor şi să nu înceteze a se ruga pentru ei.
Augustin şi-a primit educaţia primară în şcoala locală, unde a învăţat latina în acompaniamentul multor bătăi, şi a urât greaca atât de mult, încât niciodată nu a învăţat să o folosească eficient. Apoi a fost trimis la şcoală, în apropiere de Madaura, iar de acolo la Cartagina, să studieze retorica. A urmat modelul multor studenţi din timpul său, lăsându-se în voia pasiunilor, într-o legătură nelegitimă cu o concubină. Din această unire s-a născut în 372 fiul său Adeodatus.
În căutarea lui după adevăr, Augustin a adoptat învăţătura maniheistă, dar aceasta nesatisfăcându-l, s-a întors spre filozofie. A predat retorica în oraşul Cartagina, până la plecarea la Milano, în 384. El a fost contemporan cu Crisostom şi Ieronim, care erau buni credincioşi, slujitori ai lui Dumnezeu, de care Acesta Se folosea mult în acea perioadă pentru zidirea bisericii Sale.
Fiind în căutarea adevărului, Augustin a fost nevoit să citească Sfintele Scripturi, dar nu ca urmare a unei nevoi spirituale, ci a uneia intelectuale. El nu a avut nici o atracţie pentru Sfânta Scriptură, nu i-a plăcut, şi deşi dorea şi alerga după înţelepciune, a respins adevăratul izvor al înţelepciunii.
În anul 391 s-a întors la Cartagina şi a fost ordinat ca preot, iar în anul 396 a fost consacrat ca episcop de Hippona. De atunci, şi până la moartea lui în 430, şi-a consacrat viaţa administraţiei episcopale, studiului şi scrisului. El este considerat cel mai mare dintre Părinţii Bisericii. Opera cea mai cunoscută ieşită de sub pana lui Augustin este “Confesiuni”, care a fost terminată în anul 401.
“Confesiunile” lui Augustin reprezintă mărturia înflăcărată şi mereu actuală a unei convertiri frământate şi sincere, pornind de la adevărurile culturii antice – cărora le relevă cel dintâi, cu putere, parţialitatea şi insuficienţa în calitate de adevăruri creştine – şi dorind să ajungă la adevărul suprem, care este Dumnezeu.
A mai scris şi lucrări filozofice în formă de dialog, tratate în mod teologic, despre trinitate, precum şi lucrări polemice, în apărarea credinţei de învăţăturile false. Filozofia istoriei lui Augustin, sau ideea centrală, este “Cetatea lui Dumnezeu”, formată din toate fiinţele omeneşti şi cereşti, unite prin dragostea pentru Dumnezeu, şi căutând numai slava Lui. Cetatea terestră este formată din acele fiinţe care, iubind doar eul, îşi caută propria slavă şi propriul bine.
Augustin, prin cuvântul şi scrierile sale, a apărat adevărata credinţă contra arienilor, maniheiştilor, şi mai ales contra pelagienilor. Augustin, care îşi dăduse seama încă din copilărie ce însemna păcatul, el care gemuse sub jugul lui, şi care îşi simţise incapacitatea de a învinge patimile şi poftele rele ce-l stăpâneau, el care văzuse că numai harul lui Dumnezeu a putut să-l scoată de sub robia legii, a păcatului şi a morţii, a fost vasul ales şi pregătit în chip minunat de Dumnezeu pentru a lupta împotriva rătăcirii pelagienilor.
În ciuda valorii cu care era înzestrat, Augustin a adus şi câteva erezii în gândirea creştinilor: A ajutat la dezvoltarea doctrinei eretice a purgatoriului şi a dat o semnificaţie greşită celor două sacramente: botezul nou-testamental şi Cina Domnului, rezultatul logic al concepţiei lui a fost doctrina regenerării prin botez şi cea a harului sacramental (transsubstanţierea),deasemeni a sustinut venerarea sfintililor  si  rugaciunea de mijlocire adusa sfintilor.
Trecuse 300 de ani de cand apostolul Petru ,ii spusese lui Cornelui ,”sa nu te inchini mie,si eu sunt om” si deja apar primele schimbari de  dogma  in biserica crestina…..

______________________________________________________________________________________

sfantul-policarp-episcopul-smirnei-dragos-dasca-doxologia

POLICARP

Policarp a fost unul din creştinii de seamă care a făcut legătură între apostolii Domnului Cristos şi creştinii din secolul al doilea. El a fost convertit prin apostolul Ioan şi mai târziu a fost ordinat tot de Ioan ca păstor sau episcop al bisericii din Smirna. El nu e pomenit cu numele în Noul Testament, dar se crede că el ar fi fost îngerul bisericii din Smirna, căruia i se adresează de către Domnul scrisoarea din Apocalipsa. Într-o scrisoare a lui Irineu către Florin, Policarp e numit “binecuvântatul şi apostolicul prezbiter”. Scrisoarea e păstrată în lucrarea istoricului bisericesc Eusebiu. Irineu descrie discuţia sa cu Policarp şi cum acesta istorisea cele relatate de apostolul Ioan şi de ceilalţi care au văzut pe Domnul. Deci, el a auzit învăţătura şi minunile Domnului Isus Cristos din gura martorilor oculari. El a fost un elev al apostolului Ioan cu care a petrecut mulţi ani.

Nu ştim precis data naşterii sale, unii dau anul 65 A.D. iar alţii anul 70, dar documentele arată că a trăit până în anul 166 A.D., când a fost martirizat. Policarp a fost un bun cunoscător al Scripturilor. El era familiar cu scrierile Noului Testament deşi nu erau încă puse împreună şi a căutat să păstreze în biserică învăţătura curată a Evangheliei. El a avut mai mulţi elevi pe care i-a instruit în cunoaşterea Scripturilor. Unul din ei a fost Irineu.

Întrucât creştinismul era în faza primară, s-au ivit şi o seamă de învăţături străine. Marcion, un gnostic care respingea Vechiul Testament şi accepta doar Evanghelia după Luca şi epistolele pauline, a căutat să înveţe că Cristos Domnul nu a avut corp omenesc ca noi. Această învăţătură în mod indirect anula valoarea jertfei Sale, căci dacă n-a avut corp ca pământenii, înseamnă că nici nu a suferit. Atunci Ignatius a scris lui Policarp: “După cum vântul îl cheamă pe comandantul corabiei, aşa vremurile te cheamă pe tine, aşa vremurile cheamă la studiu reverent şi fără teamă în Biserică”.

Pe de altă parte, a început să se ivească clericalismul. Păstorul bisericii din Roma, a început să se considere mai mare decât ceilalţi şi încerca să se impună să fie ascultat. Calcularea datei Paştelor a produs o neînţelegere. Cei din răsărit au stabilit o dată, episcopul din Roma Anicetus a stabilit altă dată. Atunci Policarp a făcut o călătorie la Roma să aplaneze neînţelegerea. Era prin anul 154. S-a întâlnit cu Anicetus, au avut un timp plăcut împreună, dar nici unul nu a fost gata să cedeze. Tot în această vreme, Policarp s-a întâlnit cu mai mulţi ucenici ai lui Marcion, cărora le-a spus că el a primit învăţătura de la martori oculari, care au afirmat că Isus S-a născut şi a avut corp omenesc. Astfel, pe unii i-a readus înapoi în Biserică. Se spune că într-o zi, l-a întâlnit chiar pe Marcion pe străzile Romei. Când Marcion l-a strigat, Policarp l-a ignorat. Atunci Marcion a strigat mai tare: “Nu mă cunoşti?” – “Da, a zis bătrânul Policarp, cunosc pe întâiul născut al Satanei” – şi şi-a văzut de drum.

Policarp a fost animat şi de un spirit misionar. Chiar dacă nu a putut să facă vizite altor biserici, simţea cu ei, se interesa de ei şi căuta să le scrie. Istoricul Eusebiu spune că de la el ne-a rămas o scrisoare care a fost adresată fraţilor din Filipi. Această epistolă arată că el cunoştea scrierile Noului Testament şi dă o seamă de citate. Policarp a fost un umil slujitor al lui Cristos. În scrisoarea către biserica din Filipi, el a scris: “Nici eu, nici vreun altul ca mine nu poate atinge înţelepciunea binecuvântatului şi gloriosului Pavel, care a fost printre voi… şi care de-asemenea în absenţă v-a scris o epistola, din care vă puteţi edifica în credinţa dată vouă”.

Pentru că era un creştin cu mare influenţă când s-a pornit un val de persecuţii, poporul a strigat să fie prins Policarp. Suferinţele, statornicia şi martirajul său le-am descris în cartea “Graiul martirilor din secole”.

_________________________________________________________________________________

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

 

SAVANAROLA

Tot ceea ce spun istoricii antici despre crimele oribile ale lui Nero şi ale altor împăraţi ai Romei, se poate spune şi despre Papa Alexandru al VI-lea, tatăl Lucreţiei Borgia. Ba uneori chiar i-a întrecut pe toţi. Răutatea lui a fost colosală. Simonia, câştigul prin exploatarea celor sfinte, şi omoruri erau cele mai mici din păcatele sale. Sub el, starea de corupţie a bisericii devenise îngrozitoare. Dacă nu ar fi dovada grăitoare a faptelor, ar fi de necrezut. Un om, care îşi omorâse pe cele două fiice ale sale, a fost condamnat la moarte, dar în dimineaţa zilei de execuţie fusese pus în libertate pentru plata a 800 ducaţi. La aceasta, un înalt funcţionar al Tribunalului papal a spus în mod calm: “Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci ca el să plătească şi să trăiască”.

Niciodată starea morală a lumii creştine, nu a atins o treaptă mai joasă a decăderii. Clasa conducătoare era despotică şi oprimantă, poporul era brutal şi egoist. Şi unii şi alţii erau desfrânaţi şi mişei.

Într-o lume de nelegiuire şi păcat, cine se va ridica să o condamne? Cine îşi va deschide gura să strige împotriva ticăloşiei celor ce-şi ziceau conducătorii spirituali şi deţineau toată puterea? Cultura decadentă a cuprins şi altarele şi amvoanele. S-a făcut o alunecare a predicii spre frumos, spre ceea ce încântă urechea, nu spre adevărul care mişcă inima. S-a dezvoltat o oratorie artificială şi s-a uitat Biblia. Se dădeau citate din clasici şi ilustraţii obscene, dar să placă poporului. Să fie de mirare că se mergea vertiginos spre prăbuşire?

În timp ce Columb descoperi America, locuitorii din Florenţa, Italia, descoperiră în Savonarola pe cel mai mare predicator.

Dacă solul Italiei ar fi fost ca cel al Germaniei, lucrurile ar fi luat o altă întorsătură şi Savonarola, nu Luther, ar fi fost instrumentul de producere al Reformei. Aşa a rămas doar un precursor al Reformei protestante.

Girolamo Savonarola s-a născut la 14 Septembrie 1452, la Ferrara, Italia. El era al treilea într-o familie de şapte copii, cinci băieţi şi două fete. Părinţii au avut o cultură aleasă. Deşi erau doar mijlocaşi ca stare materială, totuşi ei s-au bucurat de o deosebită influenţă la curtea Ducelui de Ferrara. Bunicul său, care i-a dat educaţie în primii ani, era medic renumit la curtea Ducelui. Părinţii săi au intenţionat să-l dea la medicină, ca să devină succesorul bunicului său. Dar Dumnezeu a avut alt plan cu el.

De mic copil era retras şi tăcut, jocul nu-l atrăgea prea mult. La şcoală a fost foarte silitor. Ca student i-au plăcut mult artele şi filozofia. L-a studiat pe Aristotel, dar scrierile marelui filozof grec au lăsat dorinţele adânci ale sufletului său nesatisfăcute. Filozofia lui Plato i-a plăcut ceva mai mult. După aceea a citit scrierile lui Augustin şi ale lui Toma d’Aquino. Acestea au fost o adevărată hrană pentru sufletul său. Ele l-au determinat ca de tânăr să-şi predea viaţa sa lui Dumnezeu. Îi plăcea să mediteze, să fie în singurătate. De multe ori se ducea pe câmp sau pe valea râului Po şi acolo uneori cânta, alteori plângea. Când mergea la biserică, îngenunchea şi stătea acolo ore întregi vărsându-şi focul inimii sale tinere lui Dumnezeu. Viciul, stricăciunea, luxul şi belşugul bogătaşilor şi sărăcia lucie, mizeria poporului de rând apăsau greu pe inima lui. Pe lângă acestea, tirania conducătorilor, desfrâul, stricăciunea mare a preoţilor de toate gradele până sus la papa îi umpleau sufletul de durere. Într-una din poeziile sale timpurii, el descrie starea de decădere în cuvintele:

“S-a răsturnat întreaga viaţă
A dispărut virtutea şi orice bine;
Nicăieri nu se zăreşte nici o luminiţă
Iar de păcat nimănui nu-i e ruşine”.

Profunda impresie ce a făcut-o decăderea morală asupra lui i-a produs o tinereţe tristă. El s-a închis în sine, vorbea foarte puţin cu alţii şi mereu se retrăgea în singurătate, unde în faţa lui Dumnezeu îşi descărca tot focul ce ardea în pieptul lui. Acolo ochii lui mari, albaştrii, vărsau lacrimi fierbinţi ce udau pământul unde era proşternut. Rugăciunea era o adevărată uşurare pentru el.

Cam în această vreme, istoricii spun că a avut o scurtă perioadă de destindere. Se îndrăgostise de o tânără florentină din mândra familie Strozzi. Dar totul n-a durat mult, căci fata considerându-se dintr-o familie mai înaltă, el a simţit aroganţa ei şi s-au despărţit. Dezgustat de lume cu păcătoşenia ei, decepţionat cu privire la viitor din pricina acestei fete,, negăsind pe nimeni care să-i împărtăşească sentimentele, Savonarola s-a decis să intre într-o mănăstire, să se călugărească.

Astfel, la data de 24 aprilie 1475, pe când ai lui au fost plecaţi la sărbătorirea Sf. Gheorghe, el îşi luă hainele şi plecă la Bologna şi ceru să fie primit în ordinul călugărilor dominicani. Alegerea acestui ordin a fost probabil influenţată de faptul că Toma d’Aquino, scriitorul său preferat, a fost el însuşi dominican. De fapt, el n-a avut pretenţia să fie acceptat ca şi călugăr, ci doar ca ajutor la bucătărie sau la munca din grădină. Acasă lăsase o foaie de hârtie pe care a scris: “Sătul de lume” şi în care arăta că starea de păcătoşenie e ca în Sodoma şi Gomora.

După ce a fost acceptat la Mănăstirea Sf. Dominic, şi şi-a luat în primire chilia sa, Savonarola a scris o scrisoare plină de afecţiune părinţilor săi, cerându-şi iertare pentru faptul că nu a împărtăşit cu ei acest gând al său. El a căutat să se încadreze în disciplina monastică. Iar în ce priveşte rugăciunea şi postul a reuşit să-i întreacă pe ceilalţi. La fel în modestia, umilinţa şi ascultarea sa. Nu la mult timp după intrarea în mănăstire, el fu numit lector, poziţie ce a deţinut-o tot timpul cât a stat acolo. Durerile lui spirituale nu au fost cu nimic mai mici în retragerea la mănăstire, căci şi acolo a ajuns să vadă alte păcate ale călugărilor, şi să audă despre altele şi mai mari ale celor de sus. Indignarea lui şi furia împotriva păcatului a crescut tot mai mult şi simţea nevoia să le denunţe. Şi a făcut aceasta într-un poem al său intitulat: “Ruina bisericii”.

După ce a petrecut şapte ani în acea mănăstire, în 1481, fratele Girolamo s-a mutat la Mănăstirea Sf. Marcu din Florenţa. Oraşul Florenţa era frumos şi poseda o deosebită cultură. În acest oraş numele său a ajuns la mare faimă. Renaşterea italiană era în plină înflorire aici. Familia de Medici, care conducea Florenţa, au stimulat mult Renaşterea mai ales în ce priveşte învăţarea limbilor clasice: latina şi greaca. Ştiind că Florenţa a fost cuprinsă de Renaştere, Savonarola se aştepta să găsească aici oameni mai curaţi, mai nobili decât în celelalte oraşe. La suprafaţă Florenţa era frumoasă, dar curând el constată că sub poleiala de cultură ce o aveau, decăderea şi corupţia erau mult mai mari, locuitorii erau dedaţi festivalurilor, plăcerilor şi nu se gândeau de loc la Dumnezeu sau lucrurile spirituale.

Anul următor la mănăstirea Sf. Marcu, Savonarola a fost numit instructor al novicilor. O mare parte din timpul său era dat pentru studiul Scripturilor. Cu multă ardoare cerceta toate textele, iar porţiuni mari le memora. După câtva timp, el a fost ridicat la rangul de predicator al mănăstirii.

Când a început mai întâi să predice, a avut un succes foarte slab. Vorbirea lui era biblică. El a dispreţuit sofismele, vorbirea dulce, încântătoare, care atrage poporul, dar nu are urmări practice. Din contră, el a căutat să atingă conştiinţa oamenilor, să-i trezească. El era plin de un sentiment că judecata lui Dumnezeu asupra Florenţei se apropie. Uneori era trimis la Brescia, la San Geminiano şi chiar în bisericile din Florenţa. Aici tuna împotriva păcătoşeniei şi a rostit o mie de vaiuri de la amvon. Dar de obicei nu prea era popor cine să-l asculte. Când a predicat prima dată la biserica San Lorenzo din Florenţa, erau prezenţi doar vreo 25 persoane.

În anul 1482 a fost trimis la Reggio d’Emilia să reprezinte mănăstirea lor la o mare întrunire a călugărilor dominicani. În prima zi, în timp ce călugării discutau dogme, el a stat liniştit. Dar a doua zi, când au ajuns să discute despre disciplină, el s-a aprins şi a început să vorbească cu multă înflăcărare de păcatele bisericii şi ale clerului. Vorbirea lui a produs o adâncă impresie în toţi cei prezenţi.

Întorcându-se la Florenţa, el a început să predice într-o altă catedrală, dar la el venea puţin popor. Cei mai mulţi mergeau la marea catedrală Santo Spirite. Acolo predica un călugăr augustin numit Mariano. Acesta niciodată n-a mustrat păcatele, din contră, lăsa Biblia la o parte şi îşi delecta publicul cu citate din filozofie, din astronomie şi poezie şi toată Florenţa dădea buzna la el să-l asculte. Dar Savonarola nu s-a descurajat. Avea o voinţă de fier. El a zis: “Aceste ornamente elegante vor trebui să dea loc predicării învăţăturii simple, dar sănătoase”. În rugăciune şi în meditaţie, el stăruia mereu, aşteptând ca Dumnezeu să lucreze. Într-o zi, în timp ce stătea de vorbă cu un călugăr, deodată a căzut într-o răpire: a văzut cerul deschis şi toate calamităţile viitoare ce urmau să vină asupra bisericii au trecut prin faţa sa. Şi i s-a părut că o voce l-a însărcinat să anunţe poporul de toate acestea. Din acel moment, el a fost conştient de misiunea sa divină şi a fost umplut cu putere pentru această slujbă. Poporul a început să alerge cu grămada. Denunţările sale erau cu voce de tunet. El a început să facă expuneri asupra Apocalipsei. Groaznicele urgii divine încremeneau poporul. Bărbaţi şi femei au început să fie treziţi. Lacrimile au început să curgă. De multe ori catedrala răsuna de oftatele, gemetele şi plânsul poporului. Filozoful Pico della Mirandola ne spune cum o predică a lui Savonarola “a făcut să simtă că îi curge o transpiraţie rece pe şira spinării şi părul i s-a făcut măciucă”.

În această situaţie, Savonarola petrecea tot mai mult timp în rugăciune, pentru trezirea Florenţei. Predicile lui erau surprinzător de simple, dar erau biblice, directe şi pasiunea sa aprinsă le făcea să fie irezistibile. Multe din ele nu erau în totul după regulile homileticii sau ale stilului, dar întotdeauna ele atingeau anumite ţinte morale, spirituale. El îndemna pe fiecare să nu ţină la religia formelor, ci “doctrina lui Cristos să fie ceva viu în fiecare şi dacă ar trebui, să fie gata să sufere martirajul Lui”.

Pe la începutul anului 1491, Biserica San Marco a devenit prea mică pentru mulţimile ce veneau să-l asculte. Florenţa era mişcată de predicile lui zguduitoare. Atunci el hotărî să se mute la Domul Florenţei, marea catedrală a oraşului. Aici a predicat timp de opt ani. Pentru a putea ocupa un loc în catedrală, oamenii se sculau la miezul nopţii şi umpleau străzile din jurul catedralei, ca dimineaţa când se deschideau uşile să poată intra. La deschiderea uşilor, poporul încolonat cu cântări de bucurie, intra în Casa Domnului. Predicile le ascultau cu atâta sete încât atunci când se terminau, lor li se părea că abia au început.

Faţa Florenţei a început să se schimbe. Stricăciunea de altă dată, carnavalurile, corupţia, balurile mascate, beţiile au luat sfârşit. Oamenii au început să strige după mila lui Dumnezeu. Datorită predicilor puternice ale lui Savonarola împotriva păcatului, ei şi-au văzut vinovăţia lor şi cereau iertare. Jocurile de noroc, care se vedeau pe toate străzile, au fost interzise. Mulţi din negustorii care au făcut înşelătorii au fost gata să restituie celor păgubiţi mari sume de bani. Pocăinţa florentinilor s-a putut observa şi în aceea că au fost gata să se despartă şi de toate cărţile de stricăciune şi de toate tablourile obscene. Grupe de copii cântând au trecut de la casă la casă şi au adunat tot ce acum poporul considera deşertăciune şi le-au dus în piaţa publică unde au format o piramidă înaltă de peste 20 metri cu o bază de peste 80 metri în circumferinţă şi le-au dat foc. Clopotele catedralei răsunau până departe, iar poporul adunat cânta de bucurie în jurul focului ce le mistuia plăcerile şi delectările de altădată. Chiar seara pe străzi, nimeni nu mai fluiera sau cânta cântări dezmăţate, ci doar imnuri creştine. Florenţa era de nerecunoscut. Aceasta era în anul 1497.

Influenţa mare a lui Savonarola şi schimbarea poporului n-a fost privită cu ochi buni de Lorenzo de Medici care stăpânea asupra Florenţei. El a devenit alarmat. La început a încercat prin mită şi făgăduieli, apoi prin constrângeri şi ameninţări să-l facă pe Savonarola să nu mai denunţe păcatele poporului şi ale conducătorilor, în special ale sale. Dar Savonarola, neînfricat, a continuat să predice cu mai multă tărie. Atunci Lorenzo l-a plătit pe călugărul Mariano, care altădată avea mulţimile Florenţei la predicile sale, să-l atace pe Savonarola. Într-o predică a prezis că atât Lorenzo, cât şi Papa şi regele oraşului Neapole vor muri în decurs de un an. Lucru ce s-a şi petrecut întocmai, în timp ce Lorenzo era pe patul morţii nu a trimis după favoritul său Fra Mariano, ci a trimis un sol la Savonarola să-l cheme să vină la el. Savonarola, care până aici i s-a opus, nu a fost gata să asculte de invitaţie. El a zis solului: “Nu sunt eu omul pe care îl doreşte. Eu nu voi consimţi cu el. Nu e bine să mă duc să-l văd”. Lorenzo a trimis din nou după el şi a promis că e gata să-l asculte orice i-ar cere. Atunci Savonarola a plecat la frumoasa vilă Carregi aşezată într-o grădină cu măslini, unde Lorenzo trăgea să moară. Când l-a văzut, acesta i-a zis: “Sunt trei lucruri care mă aruncă în disperare şi nu ştiu dacă Dumnezeu mă poate ierta: jefuirea Volterei, despoierea de bunuri a lui Monte della Fanciulle şi masacrul lui Pazzi”.

Savonarola i-a răspuns: “Lorenzo, nu trebuie să disperi. Dumnezeu e milos şi va avea milă de tine dacă eşti gata să faci trei lucruri pe care ţi le cer”. “Care sunt cele trei lucruri?” a întrebat Lorenzo. “Întâi trebuie să ai o credinţă mare şi vie că Dumnezeu poate şi vrea să te ierte,” a zis Savonarola. “Acesta e un mare lucru şi cred aceasta”, a zis Lorenzo. “Al doilea, e necesar ca tot ce ţi-ai însuşit prin acaparare, prin luare cu forţa de la alţii, să fie restituit de tine, iar copiilor tăi să le laşi doar ce a fost al tău să se menţină ca cetăţeni particulari”. Această cerinţă a fost grea, dar după câteva momente de tăcere, a zis: “Da, voi face şi aceasta”.  “Şi ultima, e necesar să restaurezi Florenţei libertatea şi forma de guvernământ popular după obiceiul ei republican”. La auzirea acestei cerinţe, Lorenzo s-a întors cu faţa la perete şi nu i-a dat nici un răspuns. Savonarola, văzând aceasta, s-a sculat şi a plecat.

La un an şi jumătate după moartea lui Lorenzo, Carol al VIII-lea, regele Franţei, a invadat Italia, a jefuit oraşul Neapole şi s-a înaintat spre Florenţa. Cu mult timp înainte, Savonarola le-a proorocit că va veni “un nou Cirus de peste Alpi care va pedepsi poporul pentru păcatele sale”. Acum lumea îngrozită a dat buzna în Domul Florenţei să audă ce le spune Savonarola. În faţa acestei situaţii, Savonarola i-a îndemnat pe toţi să se pocăiască de toate păcatele, iar el a plecat în fruntea unei delegaţii să-l întâmpine pe regele Carol şi să-l roage să cruţe Florenţa. Regele a intrat şi a stat un timp în Florenţa, dar Savonarola l-a înştiinţat să plece, dacă vrea să nu atragă asupra sa mânia lui Dumnezeu. Astfel Carol a părăsit Florenţa.

Într-o duminică din această vreme, când marea catedrală era ticsită de popor, Savonarola, plin de înflăcărare a urcat la amvon şi ridicând crucifixul a strigat cât a putut mulţimii: “Florenţa, iată Acesta este Domnul Universului şi ar vrea bucuros să fie şi al tău. Vrei tu să fie El Regele tău?” La această întrebare, mulţimile au început să strige, unii cu ochii plini de lacrimi: “Trăiască Cristos, Regele nostru!”

Întrucât în timpul invaziei franceze, casa domnitoare de Medici a fost răsturnată, poporul Florenţei discuta ce formă de guvernământ să adopte. Atunci au hotărât ca Savonarola să fie în fruntea guvernului republicii. Florenţa să fie condusă după legile lui Dumnezeu. S-au abolit toate torturile, s-a legiferat o forma justă de taxare, s-au interzis jocurile de noroc, s-au acordat anumite favoruri populaţiei sărace, s-au uşurat dobânzile celor ce erau datornici, au fost întocmite o seamă de alte legi pentru binele poporului şi a fost înfiinţată o curte de apel. Legile şi forma democratică de guvernământ a Florenţei din acea vreme au servit ca model pentru toate popoarele chiar din epoca noastră modernă.

Dar triumful lui Savonarola a fost de scurtă durată. De multe ori în predicile sale, Savonarola le-a spus ca el are să fie martirizat. El îşi dădea seama ce se petrecea în umbră.

Pe de o parte, partida opozantă a lui Arrabbiati şi partizani nepocăiţi ai familiei de Medici au început să se grupeze şi căutau să atragă şi pe alţii de partea lor. Pe de altă parte, Papa Alexandru al VI-lea, denumit Borgia, unul din cei mai desfrânaţi papi, auzind că Savonarola denunţă vehement păcatele clerului şi chiar pe ale papei, s-a gândit să-l cumpere oferindu-i tichia roşie de cardinal. “Tichie roşie? Eu vreau o tichie de sânge!” i-a răspuns Savonarola. Atunci papa a recurs la ameninţări, dar nici acestea nu l-au făcut să tacă. Din contră, parcă mai rău l-au întărâtat. Atunci papa l-a chemat să răspundă de greşelile făcute. Fiindcă acesta nu voi să se supună, a fost învinuit de erezie şi fu excomunicat. Într-o zi, agenţii papei îl prinseră şi-l duseră la Roma. Aici a fost supus celor mai grele torturi. Mielul ajunsese în gura lupului. Se spune că în tortura împletită cu interogatoriul, numai mâna dreaptă i-a fost cruţată ca să poată semna procesul verbal. Toate torturile n-au putut să-l doboare pe cel ce s-a ridicat împotriva păcatului, după cum nici momelile, blidul de linte, odinioară nu l-au putut cumpăra.

În cele din urmă, a fost judecat şi condamnat la moarte prin spânzurare, iar trupul să-i fie ars. După ce s-a dat sentinţa, l-au mai lăsat în viaţa o lună de zile, pe care a trăit-o în celula grea a închisorii rugându-se şi scriind cu dreapta lăsată întreagă, nişte meditaţii de toată frumuseţea la Psalmul 51. Aceste meditaţii le-am găsit la Sibiu prin anul 1946. Erau tipărite în limba română. Iată câteva fraze la versetul: “Ai milă de mine, Dumnezeule!” – “Adâncul păcătoşeniei cheamă adâncul milei. Adâncul înghite adâncul. Adâncul milei înghite adâncul păcătoşeniei”.

Pe data de 23 mai 1498 sentinţa a fost executată. Savonarola împreună cu doi ucenici ai săi, Dominico şi Silvestro, au fost spânzuraţi în piaţa publică din Florenţa, în faţa unei mari mulţimi adunate. Ultimele sale cuvinte au fost: “Domnul meu a suferit atât de mult pentru mine. O, Florenţa, ce ai făcut tu astăzi?” Era însă plin de linişte şi tărie. După moarte, trupurile le-au fost arse.

 

RenRom0202j-Savonarola3

 

_______________________________________________________________________________________________

 

 Admin. sait Viorel Luca


ISTORIA BISERICII CRESTINE -Adevarata credinta,

%d blogeri au apreciat asta: